3 ani de cookie business si o viata intreaga de prajiturit. Dar sa o luam cu inceputul.

Pe la 12, respectiv 8 ani eu  si sora mea ne intrebam cum ar fi ca amma sa lucreze la cofetarie. Se intampla pe vremea cand ne cheltuiam banii de buzunar in cofetarii, desigur. Si, slava Domnului, pe bulevardul 1 mai de atunci nu duceai lipsa se louri in care sa faci carii sau diabet, depinde care aparea primul.

Intre scoala si casa numaram nu mai putin de patru cofetarii, toate plasate strategic in drum, la mai putin de 3 minute departare una de cealalta. La cea de langa intersectie – acum e o banca acolo – opream prima data, in fuga,  dar nu-mi aduc aminte pentru ce, desigur nimic memorabil. Era doar un pitt stop menit a-mi da energie sa traversez strada si sa ajung la cofetaria din spatele pietei, la etaj. De acolo imi luam un choux a la crème, iar cu restul de maruntis ramas un covrig dulce, pentru drum. Dupa inca 3 minute, ajungeam in fata blocului. Acolo, ultima oprire – la cofetaria din gang (acolo unde-i Ana acum, langa Mega Image), de unde luam mereu zmeurata. Acolo mancam prajiturile la masa, in semi-intuneric. Aveam 12-13 ani si mi se parea romantic.

Asa, din cofetarie in cofetarie, ajungeam acasa si aruncam la ghena mancarea lasata de mama, dupa ce mazgaleam farfuria si tacamurile. Liliana era cofetaria de duminica; era cea mai buna dintre toate, dar nu era in drumul nostru spre scoala, ci al mamei spre piata (tata avea alta cofetarie la care se oprea in drum spre aceeasi piata).

Cand am deschis Biscuitul – initial un concept-store gourmet pe Bd. Nicolae Balcescu – am vrut sa ii spunem Cake. Era, in definitiv, ceea ce ne reprezenta; reticenta fata de o pronuntie neaos romaneasca ne-a facut sa ajungem la mai bi-lingvul Biscuit.

O data cu numele am renuntat si la partea de cofetarie; nu produceam noi direct si, indirect nu era la fel – am incercat, dar retetele nu erau cum le stiam. Erau bune, aratoase, dar nu erau ale noastre; le lipsea ceva – suflet. Gandul la un loc al nostru in care sa dam si altora sa guste prajituri facute cu cap, suflet si poveste a ramas. A stat cumintel in vremuri aspre, a scos capul la fiecare iz de primavara, ne-a necajit, ne-a momit, ne-a dat tarcoale si de furca, s-a lasat greu.

Am trecut de la ‘e imposibil sa o scoti la capat cu birocratia’ prin ‘unii fac mastere, tu faci cursuri de cofetar?’ ca sa ajungem la ‘sunt bunuri perisabile – cate prajituri credeti ca puteti manca ca sa nu le aruncati?’ si ‘ bagi o gramada de bani in echipamente si chirie. ‘Am mai mers si pe drumul ‘ca sa le faci ca pentru tine, ies scumpe; lumea vrea paine cu sirop de zahar, nu filfizonisme de care vezi tu in reviste’ ca apoi sa ne impotmolim la  ‘e sinucidere sa intri in alimentatie publica’.

Si-n timpul acesta, alte cofetarii apareau in oras; alti oameni isi invingeau demonii si faceau macarons, cupcakes, dulceturi artizanale, prajituri de casa si torturi in martipan.

Si asa un an, doi, trei in care faceam prajituri in laboratoarele altora. Vindeam prajituri pe care le gandea sufletul nostru, dar le faceau mainile altora. Si intr-o zi am spus basta. Ne-am luat inima in dinti, cuptoare in laborator si liste la testat si ….am inceput.

Am deschis nu o cofetarie, ci un laborator artizanal pe comanda, care va completa oferta magazinului online biscuit.ro cu prajituri si deserturi contemporane, lucrate manual din ingrediente proaspete si sanatoase, ca alternativa la produsele de cofetarie clasica sau moderna de piata.

Daca am facut bine sau rau va invitam pe voi sa ne spuneti, dar numai dupace gustati o felie de tort cu cafea si o bucatica-mica de fudge.

Adriana & Roxana